- 26.09.2025
- Mădălin-Irinel NICULEASA
Contextul problemei
de eo quod plerumque fit – legea reglementează situațiile cele mai des întâlnite în viață/practică/realitate. Au existat vremuri în care ficțiunile juridice (constructele teoretice) erau starea de excepție și Realitatea/Situația de fapt era regula în ceea ce privește obiectul reglementării.
Astăzi este greu de spus cat mai este ficțiune juridică și cât mai este realitate ceea ce reglementează Dreptul/Legea, lato sensu. Dreptul creează din ce în ce mai multe ficțiuni juridice, constructe teoretice pentru a reglementa, uneori starea de fapt.
Capacitatea Democrației de a crea „Ficțiuni/Abstracțiuni”, unele concordante intereselor individului iar altele aflate în perfectă stare de conflict cu acesta este remarcabilă. De altfel, aceasta cred că este boala Mileniului – abstracțiunile și ficțiunile ce se impun Individului și felul în care sunt acestea „negociate”.
Problema se ivește când se exagerează cu una (Ficțiunea/Abstracțiunea) în detrimentul alteia (Individul în forma sa cea mai nudă). Unii au luat-o razna în încercarea de a înlătura Ficțiunile (Revoluția Rusă din 1905). Noi trăim vremurile în care discuția nu mai este despre Individ ci despre cum pot fi ameliorate și amenajate ficțiunile/abstracțiunile despre care vorbeam. Împuținarea Discuției (doar cu privire la un element) nu este de bine.
Isaiah Berlin nu o plăcea pe Hannah Arendt întrucât era prea metafizica. Edmund Burke nu a plăcut Revoluția franceza și era împotriva Convenției privind drepturile și libertățile întrucât erau prea abstracte și departe de granularitatea crescută a vieții. Edmund Burke în Reflecții despre Revoluția în Franța (1790) „This policy appears to me to be the result of profound reflection, or rather the happy effect of following nature, which is wisdom without reflection, and above it.”
Prin anii 1980, Jurgen Habermas vorbea (cu părere de rău) despre „iluminismul ca proiect neîmplinit„. Realitatea este că Europa este de câteva secole un proiect, adică există intenționalitate, nu transcendentală ci de felul lui Sartre „eu (omul) sunt propriul meu proiect„. Dragostea omului față de sine și slăbiciunea față de abstracțiuni, concepte, idei cu vocația experimentului au adus Europa unde este acum: un proiect plin cu de toate, mai puțin cu viață sau cu spirit, fără Oameni cu individualitate, întregi, plini de viață și de inițiativă, ci doar Suprastructuri ce au pornit de la om dar pe parcurs au uitat de acesta.
Pasiunea abstracțiunii ne-a dus în stadiul în care atunci când este vorba despre un Om ce are un rol formal și instituțional în societate, în cadrul Statului (lato sensu), noi abordăm sub toate aspectele suprastructura, adică funcția publică, rolul abstract recunoscut de societate și ignorăm cu toată ființa noastră Omul și felul în care acesta influențează exercitarea respectivei ficțiuni juridice. Omul dispare în neant ca și cum nu ar fi existat niciodată, nici la bine dar nici la rău nu-i atribuim nici un efect, nicio protecție etc. Tot ceea ce contează este doar abstracțiunea modernă și contemporană creată, adică funcția publică considerând că nimic altceva nu mai există.
Codul civil pleacă în definiția persoanei fizice de la om dar ulterior continuă doar cu persoana fizică. Legea de procedură civilă atunci când reglementează cazurile de incompatibilitate pentru judecători, sau cazurile de strămutare a cauzei lasă impresia (destul de împământenită deja) că doar funcția publică contează, că legea urmărește să protejeze judecătorul și nu Omul, că imparțialitatea și independența pot fi afectate doar de ceea ce Judecătorul face în exercitarea funcției publice. Omul este complet invizibil pentru funcția de Judecător.
Pct. 13 alin. 1 art. 42 C. proc. Civ. discută despre elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa. În felul acesta se ivește discuția, necesară din punctul meu de vedere, cu privire la felul în care se răsfrânge Răutatea cea mai pură și exprimată în cel mai românesc stil posibil a Omului ce în mod temporar deține funcția publică de Judecător, asupra imparțialității Judecătorului.
Legea pleacă de la o realitate – Omul pentru a ajunge la o ficțiune – Persoana fizică continuând însă doar cu cea din urmă, uitând originile discuției. La fel și când este vorba despre funcția publică de Judecător unde situația de fapt, realitatea – Omul este din ce în ce mai ignorată, dată la spate pentru a se lucra doar cu abstracțiunea rezultată – Judecătorul și competențele acestuia.
Răutatea și exprimarea acesteia
Evident că nu vom intra în discuția teologică sau filosofică referitoare la sursa răului în societate, la cât de actuală este sau nu teoria maniheistă ce vorbește despre sălășluirea încă de la început a răului în jurul Omului. Vom prezuma doar că și dacă nu putem exprima în mod concret și convingător o definiție a răului, fiecare Om de pe aceste meleaguri trebuie să fie crezut când spune că a simțit răul, că a văzut oameni răi. Răutatea nu este o abstracțiune ci este o realitate pe cât de real este și Omul.
Răutatea are intenție și nu este din culpă sau din greșeală, nu are în mod necesar un beneficiu direct și imediat altul decât satisfacția că ceea ce i-ai făcut celuilalt te mulțumește, după cum are și caracterul gratuit în sensul că săvârșești respectiva faptă doar pentru că așa vrei, fără un mobil normal, material etc. Intenția, lipsa beneficiului și aspectul si voluere definesc în mod esențial Răutatea.
Nu faci rău contorsionând dreptul ci atunci când, în limita elementelor de mai sus, pervertești faptele, realități ce nu sunt reglementate formal și oficial prin lege. Este o ficțiune nefondată credința că desfășurarea unei ședințe de judecată este în mod absolut și în mod complet reglementată de lege și că judecătorul nu se poate abate, decât suportând consecințele legale, de la prescripțiile legale. Ședința de judecată are o seamă de unghiuri, mereu în mișcare, ce au scăpat (și poate că este firesc să fie așa) reglementării rămânând încă în domeniul Binelui și Răului. Astfel că există suficient spațiu pentru manifestarea Răutății după cum același spațiu poate fi umplut, după posibilități și cu Bine.
Nesocotirea legii are mijloace procedurale corelative de sancționare. Nu aici este discuția. Discuția este dacă ceea ce face un Judecător în limita mai sus delimitată, între Bine și Rău, limită orânduită doar de bunul simț, de calitățile umane, de cât de om este respectivul judecător, poate fi valorificat pe calea mijloacelor procedurale de salvgardarea a imparțialității funcției publice.
Răutatea o vezi și o simți înainte de a o memora, prezerva în sensul de a o invoca procedural. Aceasta și pentru că răutatea este de la suflet la suflet, este săvârșită din suflet pentru a vătăma alt suflet. Înțeleg limitele procedurale ale discuției – diferența dintre ceea ce știu, simt și ceea ce pot proba, dar nu pot să înțeleg ignorarea problemei în condițiile în care binele incomplet, adică răutatea este o realitate. Ignorarea unei realități este tot din categoria ficțiunilor ce nu mai au la bază situații de fapt.
Să nu asculți dialogul profesional, să dai paginile în mod ostentativ în dosar în timp ce alții vorbesc, să nu te uiți la interlocutor, să limitezi dialogul în mod abrupt și cu satisfacție, să fii rigid și formalist cu lucruri nesemnificative – că stai la pupitrul din stânga și nu stai la cel din dreapta, să îți ascunzi nepregătirea dosarului țipând și dispunând măsuri excesive față de cel ce știe dosarul și te surprinde cu discuția, să stai cu ceasul de șah pe masă pentru a verifica cât vorbește un avocat, să se vadă în ochii tăi faptul că te gândești la ce mănânci diseară, sau cum scanezi pe cel din fața ta, și nu ideatic, să țipi și să urli, să vorbești suficient de tare cu colegii de complet despre unul și altul fără să-ți pese că ai putea fi auzit etc. toate acestea pot constitui forme (a)juridice de exprimare a Răutății.
În mod sublim este vorba despre gesturi gratuite săvârșite cu intenția de a obține satisfacția orgoliului că poți face așa ceva. Nepăsarea vădită față de Omul din fața ta este forma supremă de Răutatea. Exprimarea acestei nepăsări astfel încât aceasta să fie vizibilă pentru toți participanții, ca să nu existe dubii constituie forma agravantă a răutății clasice. Lucrurile acestea nu vin din funcția publică deținută, nu spun atât de multe despre modul în care îți exerciți funcția de judecător pe cât de mult spun despre Omul ce face acele fapte, gesturi etc.
Compromiterea nu este față de Judecător astfel încât să se pună problema mijloacelor de probă necesare pentru sancționarea unei astfel de manifestări juridice ci este față de Om sens în care discuția nu este despre lege și probe ci despre a fi credibil și demn de încredere.
Am printat cu mulți ani în urmă (și am păstrat) de pe pagina de internet a CSM un document intitulat Profilul Magistratului în sistemul juridic din România. Are 7 pagini, identifică 3 Cerințe de bază pentru Magistrat și 7 elemente pentru îndeplinirea celor 3 cerințe de bază. Sunt cerințe de bază – identificarea principalelor probleme cu care se confruntă sistemul juridic, existența unui echilibru între independența și răspunderea judecătorului respectiv cuprinderea tuturor competențelor absolut necesare și suficiente satisfacerii cerințelor de bază ale profesiunii de magistrat, cerințe derivate, la rândul lor, din cele mai importante probleme cu care se confruntă în prezent sistemul juridic românesc. Constituie elemente aferente cerințelor de bază de mai sus – să gândească independent în chestiuni juridice (N.B. nu și în alte probleme), să recunoască factori interpersonali care îi pot împiedica judecata corectă, să înțeleagă societatea, să manifeste integritate morală, să comunice clar și logic, să fie credibil și demn de încredere respectiv să fie eficient în managementul propriilor îndatoriri.
După cum se poate observa este vorba mai curând despre suprastructura funcției publice și foarte puțin despre infrastructura acesteia. Vag și sublim este vorba despre Om atunci când se discută despre moralitate, credibilitate și încredere și puțin pe la factorii interpersonali. Ficțiunea juridică dată de funcția publică are întâietate față de realitatea Omului, care și atunci când este abordată parcă se face într-o doară, cu rușine și sfială, să nu deranjeze prin punerea problemei.
Omul este prezumat (sub toate aspectele) până la ignorare în timp ce ficțiunea juridică trebuie construită.
Art. 42 C. pr. civ., reglementând cazurile de incompatibilitate urmează aceeași mecanică precum ce mai sus exprimată – cu întâietate abstracțiunea și abia apoi, dar nu mult încât să nu deranjăm, realitatea omului. Imparțialitatea poate fi viciată în două feluri – dacă ai un interes prezumat de lege în anumite situații respectiv dacă ți-ai exprimat părerea juridică anterior. Art. 140 C. pr. civ. cu privire la motivele strămutării cauzei, de asemenea se referă la partea de suprastructură și doar la aceasta.
Doar pct. 13 alin. 1 art. 42 deschide ușile unei posibile discuții asupra modalității în care răutatea omului-judecător poate impieta asupra imparțialității judecătorului. Dar o face păstrând aceasta concepție numită supapă în tehnica legislativă, adică având o reglementare generală și principială care permite textului și instituției o interpretare dinamică, în acord cu ipoteze ce se pot ivi în viitor. Nu cred că intenția legiuitorului a fost ca prin acest text de lege să permită discuția cu pricina. Dovadă că este așa are legătură atât cu elementele intrinseci cuprinse în textul de lege, dar și cu modul în care acest text de lege este interpretat în practica judecătorească.
Nepărtinirea dincolo de faptul că este elementul central al actului de justiție, acesta este și un aspect ce ține de ființa celui ce constituie infrastructura judecătorului, adică de ființa Omului. Imparțialitatea nu se educă în ultimii ani de viață profesională (facultate, INM, stagiatura etc.). Aceasta o ai dacă ai crescut în mediul care trebuie, dacă ți-ai pus problema din tinerețe, dacă te-ai scăldat în balta potrivită mulți ani.
În niciun caz educația formală chiar și specializată nu poate să-ți dea ceea ce viața ta anterioară nu a reușit. Credința contrară este din categoria ficțiunilor despre care vorbeam anterior.
Fiind mai întâi ceva ce ține de Om și doar în plan subsidiar de funcția publică, firesc este ca atunci când se verifică modul în care lipsa de părtinire a fost afectată să se înceapă cu Omul, cu răutățile acestuia pentru ca discuția să se finalizeze cu faptele Judecătorului. Noi începem discuția de la jumătatea drumului, dând la spate cealaltă jumătate.
Și numai ca mentalitate, concepție ar trebui să asumăm că există acțiuni și fapte ce sunt săvârșite de Omul – Judecător, ce cad în afara sferei de reglementare a incompatibilităților legale, dar care însă pot afecta în mod evident și semnificativ cerința imparțialității.
Lipsa de părtinire nu trebuie să se fi întâmplat pentru a fi sancționată juridic ci este analizată la nivel de percepție, de impresie. Așa ni se spune în manualele de jurisprudență. Dar nu impresia justițiabilului este reperul ci impresia altui judecător ce măsoară intimitatea justițiabilului pentru a verifica dacă această impresie este suficient de rezonabilă. Nu este vorba despre ceea ce simte justițiabilul ci despre ceea ce ar trebui să simtă acesta. În felul acesta discuția își pierde orice relevanță pentru că bonus pater familias nu este din categoria justițiabilului ci din categoria judecătorilor, spre exemplu.
Dincolo de această mecanică dictatorială de determinare a impresiei create de eventuala lipsă de părtinire a judecătorului, există ceva ce poate fi reținut în contextul acestei discuții: dacă legea admite că există fapte cu semnificație juridică ce pot fi săvârșite de judecător, fapte ce pot afecta percepția de imparțialitate a justițiabilului, la fel de firesc este să se poată admite că există gesturi, acțiuni ale omului-judecător ce pot avea același rezultat.
Răutatea umană exprimată prin gesturi nejuridice poate cădea în această din urmă categorie de fapte asupra căreia se poate extinde mecanica instituțională menită să protejeze imparțialitatea judecătorului.
Avocat Mădălin-Irinel Niculeasa, NICULEASA LAW FIRM
Lasă un răspuns