Ion Desideriu Sîrbu: Petrini sunt eu!
Ion Desideriu Sîrbu(n. 28 iunie 1919, Petrila, județul Hunedoara (interbelic) – d. 17 septembrie 1989 Craiova) a fost un autor, eseist, dramaturg, filozof, publicist și romancier român, autor în special de literatură de sertar, din cauza epurării sale. A semnat Ion D. Sîrbu, cel mai adesea, dar și I. D. Sîrbu. Născut în familia unui miner, I. D. Sîrbu a urmat cursurile Facultății de Litere și Filosofie a Universității Regele Ferdinand I din Cluj. După cum declara el însuși, a fost primul student la filozofie care provenea dintr-o colonie de mineri, cu o tradiție muncitorească foarte veche. În anii 1940 a activat în Cercul Literar de la Sibiu, alături de Ion Negoițescu, Radu Stanca, Ștefan Augustin Doinaș, Cornel Regman, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruș etc.
Dacă Lucian Blaga i-a fost profesor și mentor, ulterior I. D. Sîrbu îi va deveni asistent la catedră profesorului Liviu Rusu. În 1947, devenea cel mai tânăr conferențiar universitar din țară. Este însă scos din Universitate, epurat de noua orânduire, care îl consideră un filozof cu idei reacționare. Motivul real se pare că a fost refuzul unui denunț abominabil împotriva mentorului său, Lucian Blaga, care în acel moment îi conducea teza de doctorat.
Viața lui seamănă cu cea a unui Papillon autohton, e bună de roman de aventuri, în ciuda faptului că s-a lucrat sistematic la subminarea ei. Ca un săpun ud, scăpat mereu din mâna unui regim comunist decis să-l strângă în pumn până la sufocare, acest „atlet al mizeriei”, cum îl poreclise magistrul său, a reușit să-și creeze mereu un spațiu privilegiat de libertate interioară unde să rodească, știind prea bine că lucrează exact ca o cârtiță, în orb, la construcția unei mici catedrale neștiute și nevăzute, iscată undeva sub pământ.
Tinerețea și-o investește nu doar în spirit citind imens și învățând limbi străine (vorbea fluent pe lângă română și maghiară, germană, engleză, franceză, italiană și rusă), ci și în robustețea trupului, devenind fotbalist legitimat și campion la pentatlon. Investiția avea să se dovedească utilă pentru ceea ce avea să urmeze în anii tulburi ai războiului: și-a petrecut o felie serioasă de viață prin internate, cazărmi, pe front și ulterior, ca o răsplată pentru iubirea de patrie, în pușcării.
Face școala de pilotaj, apoi pe cea de ofițeri. După o întâlnire revelatoare cu Blaga, cel poreclit de ucenic TAO, în filosofia orientală însemnând ‘Calea’, se convertește la Litere și Filosofie. Este pe acea vreme atât de nebun de anti-legionar și de idealist, încât devine comunist ilegalist.
Avea să se lecuiască rapid, însă puțin prea târziu când, din prea marele său entuziasm, se trezește trimis pe front. Trece pe la Odessa, apoi prin Crimeea, doar ca să nimerească în cele din urmă în îmbrățișarea morții de la Stalingrad, unde speranța de viață a oricărui soldat aruncat în luptă era de aproximativ 3 ore. Nimeni nu a crezut că va scăpa viu de acolo.
Exilat din propria viață
Momentul de turnură al vieții sale se petrece în 17 septembrie ‘57 când se trezește arestat pentru „omisie de denunț”. Cu alte cuvinte, refuză să-și trădeze prietenii și mai ales, pe magistrul, mentorul, profesorul – pe Blaga. Cercul vieții sale se închide în exact aceeași zi, cu doar 3 luni înainte de decembrie ‘89.
Avea să petreacă următorii 6 ani în câteva din cele mai sinistre pușcării ale vremii, evitând la mustață chiar o condamnare la moarte. Neinvitat să se reabiliteze scriind articole de propagandă, însă refuză categoric. Din salariul săumizer de 500 de lei cumpără 2 pături rusești cazone, din care-și croiește unpalton amărât, în vreme ce colegii săi intelectuali nu șovăiesă primească 3000 de lei pentru o poezie patriotică gen Odă lăptarului meu,semnată de Baconsky.
Ieșise din pușcărie în 1963, la 44 de ani, având doar 48 de kg, un trecut compromis și un viitor tulbure. În 1961 îi muriseră ambii mentori din „conul sacru” al inimii: tatăl, respectiv Lucian Blaga.
Nici o mirare, aceasta era rețeta de epurare importată de comuniștii români de la frații lor ruși, rețetă descrisă cu lux de amănunte de Soljenițîn în a sa monumentală operă Arhipelagul Gulag. Dar cum de ajunge în pușcărie un tânăr cu un CV de manual și o origine atât de sănătoasă, pe placul noii puteri? Simplu. E de ajuns o combinație fatală: o gură prea mare, prezența unui turnător mărunt și un context istoric absolut toxic.
Din zona aerată a spiritului, Sîrbu se trezește prăbușindu-se drept în derizoriu: „Numele meu este Dezideriu. Toată viaţa am fost un doritor. Nu de puţine ori numele acesta – în cazărmi sau puşcării – se scria, printr-o ironie transcedentală, Derizoriu”.
Așa va rămânea până la sfârșitul vieții – un personaj obscur, marginalizat, uitat și pus la index, însă niciodată anihilat, pus cu botul pe labe. În ciuda alegerii perfect conștiente de a-și trăi viața în umilință și pușcărie în loc să-și trădeze camarazii și idealurile, continuă să se numească pe sine: vagabond risipitor, ratat, mediocru, amator și veșnic ucenic.
În jurnalul său, undeva spre amurgul vieții, transcrie această notă teribil de amară:
Știu că aceste însemnări ale mele nu vor putea fi citite, decât, eventual, după moartea mea – dacă nu cumva, păgubos cum sunt, ele nu vor fi arse sau date la topit sub ochii mei, așa cum în 1958, <din cauză că nu sunt cuminte și înțelegător>, toate scrierile mele literare, filosofice, au fost distruse din ordinul imbecil al unui oarecare Drăghici. Cine mai știe azi cine a fost acest Drăghici, călăul blând al infernului nostru . ?
PressOne
Voicu Bojan – Redactor
https://pressone.ro/pietre-de-aducere-aminte-i-d-sirbu-un-atlet-al-mizeriei
„Petrini sînt eu“
De cîte ori mă întorceam cu gîndul la propria mea viață, care a fost foarte dramatică și în același timp teribil de ridicolă, m-apuca un fel de durere în plexul solar, un fel de rău, de scîrbă chiar față de propriul meu destin și căutam să scap de această sarcină de a-mi repovesti șirul niciodată terminat al nenorocirilor. Sigur că multe din povestirile sau pățaniile mele au devenit anecdote și, dacă acuma m-aș fi apucat de un volum de așa-zise memorii, le-aş fi scris sub formă de schițe literare, sub forma în care există cele patru sau cinci schițe adăugate la sfîrșitul volumului Șoarecele B, adică ar fi fost niște amintiri transformate în literatură. Ca om de cultură și ca scriitor, după ce o viață întreagă am fost obligat, în repetate rînduri, să tot povestesc anumite fragmente mai mult sau mai puțin comice, mai mult sau mai puțin tragice din viața mea, la această oră a uitării din mintea mea aș fi nesincer dacă aș spune că ele n-au primit în jurul miezului de adevăr incontestat, și care se poate verifica, și o anumită tentă de poveste, de rotunjime literară.
Lucrul cel mai amuzant, poate, din aceste drolatice aventuri ale mele, pe care aveam obiceiul să le spun atunci cînd întîlneam la masă tineri din altă generație, consta în această mărturisire foarte schematică, dar foarte adevărată și teribil de tipică pentru viața mea, și anume: începeam prin a spune tinerilor mei colegi că este inutil ca eu să-mi scriu viața, pentru că viața mea de mult timp a devenit un subiect de literatură. Și dacă a devenit un subiect de literatură, înseamnă că viața mea și-a îndeplinit oarecum rostul. Îmi pare foarte rău că nu eu mi-am scris viața mea! Atunci cînd am ieșit, în ’64-’65, aveam niște prieteni care îmi cunoșteau foarte bine viața, Alecu Paleologu și Ion Caraion, de pildă, sau Doinaș și mulți alții, cu care am fost împreună acolo unde am fost. Biografia mea a fost cea mai ridicolă și cea mai tragică, tocmai pentru faptul că eu am fost fiu de miner și am fost ilegalist de partid, și am ajuns unde am ajuns, și am avut soarta pe care am avut-o. Din cauza asta se și rîdea de mine, bineînțeles.
Povestit, acest lucru a fost prins din vînt de marele Marin Preda şi a compus un personaj care sînt eu. În Cel mai iubit dintre pămînteni, personajul se cheamă Petrini (de la Petrila, bineînțeles), fiu de muncitor din Ardeal. Marin Preda cunoștea Ardealul după ureche, pentru că a făcut gimnaziul la Zlatna (Școala Normală, mi se pare), la Tîrgu Mureș. Deci fiu de muncitor, care, prin efort propriu, ajunge asistent pe lîngă cel mai mare filosof al țării, la Cluj, bineînțeles. Or singurul fiu de muncitor care a ajuns asistent pe lîngă Blaga am fost eu. Mi-am dat doctoratul în ’47, cu Lucian Blaga, D.D. Roșca și Liviu Rusu. Nu mi-am omologat acest doctorat din motive pe care cei care cunosc viața universitară le știu.
Deci am fost asistent pe lîngă cel mai mare filosof al țării, după care am făcut pușcărie, după care am făcut mină, iar soția mea s-a căsătorit cu un ministru. Acestea sînt elementele vieții mele.
Prima mea soție, de care am divorțat înainte de a fi arestat, s-a căsătorit cu Adrian Dimitriu, ministrul Justiției în perioada în care eu am fost închis. N-am nimic cu el, nici cu fosta mea soție, sînt un gentleman, dar probabil că iscălitura sa frumoasă figura pe actul meu de condamnare. [În calitate de comandant al Tribunalului Militar al Regiunii II Militare, colonelul de justiţie Adrian T. Dimitriu a semnat, la 23 aprilie 1958, mandatul de executare a pedepsei de un an pentru „deţinutul contrarevoluţionar Sîrbu Dezideriu“.]
Cu vînarea șobolanilor am fost tot eu. Am și scris o nuvelă despre vînătoarea de șobolani, că m-am ocupat de chestiunea asta… Toate aceste elemente circumscriu viața mea, dar ele sînt viața lui Petrini din Cel mai iubit dintre pămînteni.
Dacă am fost totuși furios atunci cînd am cetit acest roman, nu era pentru faptul că mi se părea că el seamănă cu viața mea – odată scris, un lucru nu mai este al tău –, ci pentru faptul că – i-am și spus acest lucru lui Marin Preda – nu ai voie să scrii despre pușcărie, despre mină și, mai ales, despre filosofie după ureche. Acestea sînt niște domenii în care, dacă n-ai o experiență directă, devii ridicol. De aceea el a mutat toată experiența pe obsesiile sale erotice: mă iubește sau nu mă iubește cutare femeie, mă înșală sau nu mă înșală, ceea ce este absolut ridicol. Romanul este ratat din cauză că în momentul în care într-un roman apare drama filosofiei, drama minei, drama pușcăriei, nici nu mai contează dacă femeia te înșală sau nu.
„Îmi pare foarte rău că nu eu mi-am scris viața mea“ – interviu inedit cu Ion D. SÎRBU
Ion D. SÎRBU, Toma VELICI, Alexandru FARCAȘ Publicat în Dilema Veche nr. 813 din 19-25 septembrie 2019 https://dilemaveche.ro/sectiune/tema-saptamanii/imi-pare-foarte-rau-ca-nu-eu-mi-am-scris-viata-628426.html
