Ministerul Public nu și-a recunoscut fapta.

Ministerul Public nu și-a cerut scuze.
Niciodată.
Dimpotrivă!

De când am luat contact cu domeniul juridic, începând cu anul 1992, an în care am devenit student la Facultatea de Drept din cadrul Universității ,,Al. I. Cuza” – Iași, și mai ales de când am intrat în sistemul de justiție ca procuror – 1.12.1996, în 32 de ani nu am întîlnit(și nu am auzit de) vreo o situație în care Ministerul Public să își recunoască și să își asume conduita(faptele) de dinainte de 1989, cînd se numea Procuratura(Generală, cu componentele sale), sau de după, prin noile sale structuri(P.Î.C.C.J., D.N.A., D.I.I.C.O.T., Parchetele de pe lângă …), conduită caracterizată prin: gestionarea unor cauze motivate politic sub învelișul infracțiunilor de drept comun, erori judiciare și abuzuri judiciare.
Nici nu am întîlnit(și nici din auzite nu cunosc) vreo situație în care Ministerul Public să-și fi cerut scuze pentru această conduită prin care a încălcat drepturi și libertăți fundamentale, după cum au stabilit instanțele naționale, respectiv C.E.D.O..

Dimpotrivă!
Ministerul Public nu numai că nu și-a recunoscut fapta, și nu și-a cerut scuze, ci a continuat să aibă aceeași conduită față de persoanele pe care le-a abuzat, precum și față de aparținătorii lor, menținându-le/menținându-i în proceduri întinse pe parcursul a zeci de ani, în care i-a umilit sistematic, de parcă nu erau victime, ci infractori de serviciu, unii decedând fără să aibă măcar satisfacția obținerii unei reparații morale.
În acest sens ,,vorbesc” cazurile pe care le-am invocat anterior, dar și cazuri precum ,,Țundrea”, ,,Cele două farmaciste de la Brașov”, ,,Viorica Vișan”, ,,Bucur”, ș. a., acestea fiind cunoscute prin prisma mediatizării.
Lor li se adaugă, dacă nu miile, chiar zecile de mii de persoane cercetate în mod abuziv, sau față de care instanțele au dispus achitări în ultimii 20-25 de ani, fără nici un efect asupra mentalității Ministerului Public, și a componentelor sale, în a-și respecta statutul: apărarea drepturilor și libertăților fundamentale.
Această situație determinată de gândirea Ministerului Public m-a făcut să îmi aduc aminte, din activitatea de procuror, de exprimarea standard cu care o persoană cercetată își încheia declarația, când își recunoștea fapta:
,,Recunosc și regret fapta comisă. Atât declar, susțin, și semnez.”
Cred că a venit vremea ca Ministerul Public să își recunoască faptele comise, să le regrete, dar și să își ceară scuze sincere tuturor celor față de care a săvârșit erori judiciare și/sau abuzuri judiciare, inclusiv față de aparținătorii lor care au continuat să lupte în proceduri istovitoare, umilitoare, și cu costuri personale imense(viață scursă, tinerețe pierdută, stres acumulat care a generat boli, cheltuieli nejustificate, etc..) pentru reabilitarea celor dragi.